O vorbă veche spune că românul s-a născut poet, nu neg aceasta dar între timp am descoperit că poporul român s-a manelizat și înteleg prin aceasta faptul că am trecut de la creație artistică la un statut care ne face să ne culcăm pe o ureche și să acceptăm drept valori non-valorile.
Vor fi voci care să susțină că lumea se schimbă, că nu-i frumos ce-i frumos ci-i frumos ce-mi place mie, că se schimbă gusturile, dar eu cred că nu suntem mai departe de acum 100 – 150 de ani în urmă când preluam de la occidentul civilizator doar forme fără conținut…
Ne place să ne batem cu pumnul în piept că avem un Eminescu, un Creangă, un Enescu, un Grigorescu, și multe alte nume care odinioară au făcut și încă mai fac cinste României. Dar câți dintre noi, dacă au auzit de Eminescu, știu să recite în întregime o poezie a Luceafărului poeziei românești? Câți dintre cei care se mândresc că românul s-a născut poet știu să fredoneze sau măcar să recunoască Rapsodia Română a lui George Enescu? Să recunoști stilul lui Grigorescu poate că nu e la îndemâna oricui dar totuși nu e atât de greu să reții că Mănăstirea Agapia a fost pictată de acest Nicolae Grigorescu.
Dar nu despre aceasta voiam să vorbesc în acest articol ci despre creativitate în general… Atunci când ești pus în situația de a găsi soluții problemelor cu care te confrunți devii creativ pe măsură ce găsești soluția la problema care-ți dă bătăi de cap. Când ți se dă aproape totul mură-n gură încetezi să mai gândești, încetezi să mai cauți soluții, încetezi să mai fii creativ. Știu că vor exista cârcotași care vor spune: dacă de aceeași problemă s-au lovit și alții, i-au găsit o rezolvare, noi de ce să ne mai batem capul?
De ce? Pentru a nu deveni niște legume… Vă mai amintiți de teorema lui Pitagora din clasele gimnaziale? Aia care spune că într-un triunghi dreptunghic suma pătratelor catetelor este egală cu pătratul ipotenuzei. Știți câte demonstrații există la această simplă teoremă? Câteva mii… cu toate acestea încă se mai caută metode de a demonstra această simplă teoremă matematică veche de câteva mii de ani. Oare de ce? De proști? Nu, nu acesta este răspunsul…
Ideea pe care vreau să o rețineți este aceea că poporul român a fost pus ca nație în situația de fi creativ pentru a-și rezolva problemele din viața de zi cu zi. Nu vorbesc de tributul adus de inventatorii români la dezvoltarea tehnologică, e suficient doar să ne uităm la țăranul român, la ceea ce este în curtea sa și vom descoperi că poezia s-a născut la sat. Și nu doar poezia, ci și geniul creativ al unui popor care acum a devenit doar o amintire și un motiv de laudă fără fundament… Poate e bine să faceți o vizită la țară, sau dacă nu aveți la cine merge încercați să vizitați Muzeul Satului din București și poate vă veți gândi de două ori înainte de a face pe cineva: țărane…
Astăzi ne bucurăm de ceea ce bunicii și părinții noștri n-au avut parte, tehnologia pare să atingă apogeul. Ar trebui să fie un motiv de bucurie, dar realitatea tristă e faptul că nu noi controlăm tehnologia ci ea ne controlează pe noi. La propriu, nu la figurat. Lăsând deoparte faptul că văd ceea ce se întâmplă cu cei mai tineri decât mine, vorbind din experiența personală pe care o am în urma interacțiunii cu tehnologia descopăr că sunt tot mai neajutorat și dependent de această tehnologie modernă. Înainte de a avea primul telefon mobil știam pe dinafară, din memorie, peste o sută de numere de telefon. Acum, când fac plata cash a facturii telefonice, îmi dau seama că nu-mi mai știu nici propriul număr de telefon. Știam pe dinafară datele de naștere a colegilor de clasă și a prietenilor, acum mai știu doar datele de naștere a celor din familie și ca o excepție doar pentru 2-3 prieteni.
În liceu și în facultate făceam calcule matematice destul de complexe în cap, fără creion și hârtie, iar acum chiar și pentru o banală operație de adunare sau scădere sunt tentat să pun mâna pe calculator. Iar dacă-mi dau seama cât de rău m-am ramolit tot am nevoie de creion și hârtie (acum nu vă imaginați că am nevoie de creion și pentru o banală operație a+b= sau a-b=, ci doar când volumul de operații aritmetice e mai mare). Înainte citeam extrem de mult, de la poezie, la literatură și cărți de specialitate. Acum când pun mâna pe o carte, televizorul îmi face cu ochiul… și nu-mi place ce se întâmplă cu mine.
Nu sunt împotriva tehnologie, dar nu-mi place să fiu dependent de ea… aș vrea să pot să mai citesc o carte, aș vrea să pot merge la un spectacol de teatru, aș vrea să mă pot plimba liniștit prin parc fără căști în urechi… avem impresia că nu putem trăi fără telefon mobil, fără calculator, fără internet, fără televizor… dar totuși se poate… eu am trăit această experiență a abandonului în natura sălbatică și pot spune că, deși eram îngrijorat pentru ceea ce o să-mi lipsească, m-am simțit minunat…
Nu numai ca s-a manelizat, dar s-a si otevizat.
Ce mi-e manelist, ce mi-e OTV-ist… tot o apa si-un pamant…
Desi nu am talentul tau la cuvinte (sau mai bine zis nu-l mai am… ma manelizez si eu poate, fara voie) simt ca trebuie sa fac o precizare. Nu neaparat care sa sustina sau sa combata ce spui tu. Uita-te in curtea taranului de azi si… nu vei mai gasi ce gaseai odata. Ar fi multe de spus, dar hai sa facem o comparatie – poate cei care au avut contact direct vor sti sa explice mai bine – o comparatie intre curtea taranului dintr-un sat oarecare, sa zicem din Baragan si curtea celui din Ardeal. Sau sa mergem putin mai departe si sa comparam curtea (si ma refer la spatiul ca atare) taranului roman si cea a celui din Suedia sa zicem. La noi vei descoperi gaini, porci, caini intr-un amestec plin de noroi si gainat, alaturi de lemne, butoaie, ceva fiare vechi si niste rufe rupte uitate pe undeva (poate or mai trebui la ceva).
Iar mai sus, la echivalentul suedez o sa descoperi o curte plina de flori aranjata de-a dreptul cu talent, fara vreun expert in peisagistica, cu tot si toate in ordine – avand si ei aceleasi gaini, porci, vaci, straturi de rosii si salata verde. Mi-am pierdut de mult admiratia oarba pentru poporul roman, desi intr-un final sunt mandra de ceea ce sunt. Dar NU suntem cine credeam ca suntem, aspectul idilic cred tine doar de o dornta profunda de a ne „vedea” mai bine decat in realitate. Sustin ca suntem un popor usor comparabil cu o turma de oi, avand o nevoie indescriptibila sa fim condusi, impinsi de la spate, conditionati si pe undeva pe acolo sa fie si un bici. Da, da, cu exceptiile de rigoare ce tin de OM, de zona, de eventualul si ocazionalul cotropitor care ne-a trecut pragul.
Si desi avem mentalitate de turma, capra vecinului este imperios sa moara, nu are niciun sens sa ne mobilizam sa facem ceva pentru comunitate sau pentru cel de langa noi care are nevoie de ajutor. Da! Stiu! Cu exceptii! (trebuie sa laud singurul caz de care am auzit in care o comunitate s-a unit si a facut ceva pentru toti – vezi locuitorii din Marginea care s-au adunat vreo 200 si si-au construit singuri, din lemn, podul care a fost daramat de inundatii si care face legatura intre Suceava, Sucevita, Radauti si Putna – http://www.sensotv.ro/articole/4272/Satenii-din-Marginea-au-construit-un-pod-intr-o-zi.html). Or mai fi si altii, dar se ascund ai naibii de bine!
Manelisti? Am fost dintotdeauna! Atat doar ca unii s-au ridicat peste aceasta conditie. Si chiar daca au pornit de aici s-au format vazand ce e in alta parte… E bine sa te mai uiti si-n curtea altuia si sa iei ce e bine.
Multi nu vor fi de acord cu mine, probabil nici tu nu vei fi. Dar de mult nu mai vad lucrurile nu in roz, dar nici macar in vreun verde racatetz… 🙂
Iubesc poporul roman, daca pot sa spun asa, dar ma dezamageste profund.
Eu cand spun taran inca ma gandesc la cei care traiesc din sudoarea muncii lor… din munca pamantului… daca mai au din ce sa traiasca sau doar supravietuiesc… nu de taranii care au Mercedes second hand in curte si muncesc la oras… eu vorbesc de taranul autentic, de atmosfera pe care o gasesti la Muzeul Satului din Bucuresti, sau Muzeul Taranului Roman din Sibiu…
Pai taranul autentic tinde sa devina o specie pe cale de disparitie… Acum taranul merge la munca in Italia – daca-l mai primeste avand in vedere contextul actual – culege capsuni sau portocale in loc de cartofi, vine cu Merzanul mai sus precizat, cu lant de aur, unii cu o poseta de firma pentru fata. Ma rog, ii si obliga situatia, saracia. Buba noatra e ca intreg, nu neaparat ca individ. Desi de la individ porneste totul… greu de dat o definitie taranului roman sau romanului in general. astia suntem, asa cum suntem si nu cred ca ceva ne poate schimba. Traiasca spiritul balcanic! :))
In legatura cu taranul roman,cel care traieste asa cum ai zis tu,am fost luna trecuta la o inmormantare a unui unchi.Sa nascut si a trait(76 de ani)intr-un catun,de fapt erau doar patru familii,unde a ajuns curentul in ’92.Nu am mai fost prin acea zona de vre-o 15 ani.Cand am mers acolo nu ma asteptam sa gasesc lucrurile asa cum le mai tineam minte.Oamenii aia au trait doar pentru a muncii si a se putea ruga la Dumnezeu,daca mergeai duminica pe la ei numai daca era careva bolnav,dar asa bolnav sa nu-l poata duce cu caruta,in rest toti erau la biserica.Daca la vara o sa fiu acasa o sa ma duc cateva zile cu niste prieteni din germania sa vada fata adevarata a taranului roman care e pe cale de disparitie.ar fi multe de spus despre taranul roman,cel autohton,nu cel despre care se spune ca-i taran numai datorita faptului ca locuieste la sat si mai munceste si ceva teren.